Yasunari Kawabata

"Elegie"

Vorbind de lucruri ciudate, ti-am spus si eu o multime in seara asta, dar, daca stau sa ma gandesc, nu sunt de fapt decat visele
 sau dorintele zecilor si sutelor de milioane de oameni, avute de-a lungul a catorva mii bune de ani, iar eu m-am nascut pe aceasta
 lume ca o poezie elegiaca simbolica, ca un bob de lacrima umana.

"Luna in apa"

Intr-o dimineata de mai, ea auzi la radio niste glasuri de pasari salbatice, transmise de pe un munte din aproprierea locului unde statuse cu primul sot pana ce acesta isi daduse sfarsitul. Dupa ce-si conduse pana la poarta actualul barbat care pleca la serviciu, scoase oflinda de mana din setul mesei de toaleta si reflecta in ea cerul senin. Isi privi apoi si propria fata. Facu o descoperire stranie. Nu-ti poti zari fata decat reflectata intr-o oglinda. Tu esti singurul care nu-ti vezi propria fata. Iti atingi zilnic figura convins fiind ca imaginea reflectata ar fi cea pe care o vezi direct. Kyoko ramase un timp pe ganduri, intrebandu-se ce sens o avea oare faptul ca Dumnezeu i-a facut pe oameni astfel incat sa nu-si poata vedea chipul.

“Oare am innebuni daca ne-am vedea propria fata? Am ajunge sa nu mai putem face nimic?”

Totusi, probabil ca omul insusi evoluase catre o forma in care sa nu-si poata percepe propria fata. Foarte posibil ca libelua sau calugarita sa fie in stare sa-si vada chipul, se gandi Kyoko.

Fata, care iti apartine in cea mai mare masura, parea cumva sa fie destinata pentru a fi aratata celorlalti. O semana oare asta cu dragostea?

Continui cu pasajele care mi-au placut din ultimele carti citite. Ieri am terminat “Dansatoarea din Izu” de Yasunari Kawabata – povestiri.  De fiecare data, scrierile lui Kawabata ma fascineaza prin puterea incredibila a descrierilor sentimentelor si trairilor umane, in cateva cuvinte insumand tot universul emotiilor ascunse, atat frumusetea, cat si uratenia sufletului uman. Abia astept sa achizitionez urmatoarea carte scrisa de Kawabata din Wishlist-ul meu. Momentan citesc “Cheia” de Junichiro Tanizaki.

Iar astea sunt ultimele carti cumparate ieri. Cele de arhitectura au venit cadou la comanda.

Noaptea se aduna ganduri impreuna...

Am mai cumparat niste carti in nebunia mea pasionata. Lipseste una pe care o comandasem – “Iertati-ma ca nu sunt japonez” de George Moise, dar va veni si ea, la timpul ei. Intre timp, acestea sunt trofeele de azi cu care ma prezint inimii mele avida de carti.

Pe ultimele 3, despre film, le-am primit cadou la comandarea cartilor. Cartile lui Neale Donald Walsch despre care v-am scris in postul trecut le-am citit deja, dar erau imprumutate de la o prietena si nu am rezistat sa nu le am si eu, mi-au placut foarte mult, m-au impresionat nespus.

Am inceput sa citesc din aceste carti si anumite pasaje vreau sa le impart si cu voi, caci imi plac mult. Citesc cel mai mult noaptea cand e liniste, racoare si o stare mai speciala a verbului “a fi”.

“Bunica noastra implinea optzeci de ani. Era numai piele si os, dar foarte sanatoasa.

In dupa-masa aceea ne impresionase mica umbrela de soare alba, tremurand in mijlocul campului verde de orez. Bunica ne asteptase mult timp pe drumul din camp. In fusta si incaltata cu pantofi, desfacuse umbrela de soare care zacea cine stie de cand in fundul dulapului.

…………………………………………………………………………………………………………………..

Imi venise in minte raspunsul gasit cu putin timp inainte: “Nu te poti baza pe memoria bunicii”. Exact, era intr-o stare groaznica. Am privit-o nemiscata, mi se rupea sufletul s-o vad cu lupa in dreapta si cu degetele mainii stangi numarand iar, indoindu-se. Si Tateo, ca si cand n-ar mai fi avut putere sa zica ceva, privea pierdut miscarea degetelor ei. Amintirile destramate nu mai puteau fi reinnodate.

Batranul album, mainile bunicii mangaindu-l. Lupa marea chipurile ingalbenite de timp ale multor oameni. Mie mi se pareau aproape toti la fel. Se nascusera la o distanta de un an sau doi, sau in acelasi an, la inceput si la sfarsit, din cauza asta era greu sa le descifrezi trasaturile din fotografiile palide.

Candva, dorisem sa stiu sub ce forma se pastrau amintirile bunicii, petrecute cu zeci de ani in urma. Atunci m-am gandit ca un soi de picaturi fine, de ceata sau de negura, se ridica de pe memoria ei.”

Kiyoko Murata – “Ceaunul” (Nabe no naka)

“Profesorul meu de compunere se-ncrunta mai tot timpul la lucrarile mele fantasmagorice, in care cuvintele nu aveau nici o legatura cu realitatea. Aveam, inocent si inconstient, presentimentul ca nu poti ajunge la o perceptie valida a realitatii prin intermediul cuvintelor si al regulilor lor subtile, greu de inteles. Asta, desigur, daca doreai sa profiti din plin de beneficiile calitatilor lor corozive si sa le eviti pe cele negative sau, mai pe scurt, daca doreai sa le mentii puritatea. Asadar, trebuia sa am grija si sa las numai partea benefica a corodarii sa se manifeste, desi nu puteam sa evit contactul intamplator cu vreun obiect sau altul.

Pe de alta parte, urmarea fireasca a acestei tendinte pe care am manifestat-o de timpuriu a fost faptul ca am perceput existenta realitatii si a propriului meu corp numai in zonele in care cuvintele nu aveau nici un fel de amestec. In felul acesta, realitatea si trupul mi-au devenit sinonime, obiecte ale unui fel de fetisism. In acelasi timp, insiduos, dar indubitabil, prin intermediul acestui cult mi s-a dezvoltat si interesul pentru cuvinte, care aveau sa constituie obiectul celuilalt fetisism major al existentei mele.

In prima faza, m-am plasat pe mine insumi de partea cuvintelor, realitatea, trupul, actiunea devenind astfel “ceilalti”. Aceasta antinomie mi-a format nu numai prejudecatile cu privire la cuvinte, ci si o intelegere gresita a naturii realitatii, a trupului, a actiunii.

Baza acestei antinomii era prezumtia ca eu insumi nu posedam nici trup, nici realitate si nici actiune. La inceputul vietii  a nu avea prea mult trup nu reprezinta decat confirmarea ordinii naturale, dar eu nici nu mi l-am intampinat pe-al meu asa cum se cuvine, asteptandu-l cu cuvinte. Iar asta s-a datorat, probabil, acelei tendinte amintite mai devreme, care m-a impiedicat sa il percep ca fiind “trupul meu”. Poate ca daca l-as fi perceput ca apartinandu-mi, cuvintele si-ar fi pierdut puritatea, iar realitatea m-ar fi distrus, facandu-se de neevitat.”

Yukio Mishima – “Soare si otel” (Taiyo to tetsu)

Cartile le-am luat ieri, iar acum sunt la inceputul cartii lui Yukio Mishima. Am mai citit “Ceaunul” de Kiyoko Murata care mi-a placut mult si “Dansatoarea” de Mori Ōgai. Am sa va mai impartasesc pasaje din carti pe masura ce le citesc.

Sa aveti o saptamana minunata!  :-)

Un dialog neobisnuit

“Sunt atat de multe lucruri despre care vreau sa te intreb. Sunt atat de multe intrebari. Cred ca ar trebui sa incep cu cele mari, cu cele evidente. Cum ar fi: de ce este lumea asa cum e?

Dintre toate intrebarile pe care omul le-a pus lui Dumnezeu aceasta este cea mai des intalnita. Omul a pus-o chiar de la inceputuri. Asta este ceea ce ati vrut sa stiti din prima clipa - de ce trebuie sa fie asa?

Formularea clasica a intrebarii e de obicei cam asa: Daca Dumnezeu este absolut perfect si a-toate-iubitor, de ce a creat mizeria si foametea, razboiul si boala, cutremurele si tornadele si uraganele si toate formele de dezastre naturale, profundele dezamagiri personale si calamitatile de pretutindeni? Raspunsul la aceasta intrebare se afla in misterul cel mai profund al universului si in sensul cel mai inalt al vietii.

Eu nu Imi arat bunatatea creand numai ceea ce voi numiti perfectiune in jurul vostru. Eu nu Imi arat dragostea nepermitandu-va voua sa o aratati pe a voastra.

Dupa cum ti-am explicat deja, nu poti sa-ti arati dragostea pana cand nu ai aratat non-dragostea. Un lucru nu poate sa existe fara opusul lui decat in lumea absolutului. Dar aceasta imparatie a absolutului nu ne-a satisfacut nici pe Mine, nici pe tine. Eu am existat acolo in eternitate si de acolo veniti si voi.

In absolut nu exista traire prin experienta, ci numai cunoastere.

Cunoasterea este o stare divina – dar, cu toate acestea, cea mai mare bucurie este sa existi. A exista se realizeaza numai dupa experienta. Evolutia este aceasta: a cunoaste, a trai o experienta, a fi.

Aceasta este Sfanta Treime – Trinitatea care este Dumnezeu.

Dumnezeu Tatal este a cunoaste – parintele a tot ceea ce intelegi, initiatorul a tot ceea ce inseamna experienta, pentru ca tu nu poti sa traiesti o experienta legata de ceva ce nu cunosti.

Dumnezeul Fiul este a trai o experienta – intruparea, actiunea legata de tot ceea ce Tatal stie despre El insusi, deoarece tu nu poti sa fii ceea ce nu ai trait ca experienta.

Dumnezeu Sfantul Duh inseamna a fi  - destruparea a tot ceea ce Fiul a trait ca experienta de Sine; starea de a fi simpla, remarcabila, posibila numai prin amintirea a ceea ce stii si a ce traiesti ca experienta.

Aceasta stare simpla de a fi este o binecuvantare. Este o stare-a-lui-Dumnezeu, dupa ce te-ai cunoscut pe Tine Insuti si ai trait experienta legata de Tine Insuti. Spre asta a nazuit Dumnezeu la inceput.”

Acesta este un pasaj din cartea “Conversatii cu Dumnezeu – un dialog neobisnuit”, vol. I de Neale Donald Walsch.

Mai intai am citit de acelasi autor “Comuniune cu Dumnezeu – un dialog neobisnuit”, care m-a schimbat complet si mi-a raspuns la multe nelamuriri pe care le aveam de mult, mult timp si cel mai placut pentru mine, mi-a confirmat unele lucruri pe care le simteam dar nu stiam cum sa le iau.

Recomand aceaste carti tuturor, chiar si celor care poate nu sunt asa interesati de aspectul mai “spiritual” al vietii. Va veti regasi cu siguranta printre randuri, va veti re-descoperi printre randuri, poate veti si plange putin, cu siguranta va veti emotiona.  Prin cuvinte aparent simple, pe intelesul tuturor, ni se transmite adevarul, nu am nici cea mai mica indoiala si suntem ajutati sa dam valul iluziilor la o parte si sa ne regasim goi, asa cum sunt sufletele noastre milenare.

Abia astept sa termin cele 3 volume din seria “Conversatii cu Dumnezeu” si sa explorez si celelalte carti ale lui Neale Donald Walsch.

Rien de moi

Des années déjà
 Que je ne me vois pas,
 Je ne sens plus rien,
 Plutôt

Mon corps n’abrite
 Rien de moi, petite,
 Rien ne m’accrédite,
 Plus trop

……………………………………………..

 

Ultimele carti citite

Pentru ca nu am mai postat de ceva timp nimic despre carti, am sa scriu astazi despre ultimele doua carti citite. Amandoua le-am imprumutat de la o prietena si ma bucur mult ca am facut-o. Mai am inca doua luate de la ea care isi asteapta randul.

Prima este “Dhyanna Printesa Daca”

Pentru mine a fost o carte putin cam greoaie de citit, stilul nu este tocmai unul preferat de mine, insa este o carte in care gasesti o sumedenie de informatii despre cultura, traditiile, “zeii” dacilor. Aparent poate parea o lucrare de beletristica, autorul dand dovada de o imaginatie foarte bogata. Totusi, nu cred ca acesta este cazul aici. Bineinteles, nu pot spune ca un anumit procent este real si un anumit procent nu este pentru ca nu detin aceasta cunoastere. Insa in paginile de sfarsit am gasit ceva foarte apropiat de sufletul meu, ceva despre care imi “aminteam” si eu, candva. Ca atare, pentru mine a fost cat se poate de autentic. Si cred ca in cele din urma la aceasta se reduce totul: daca te regasesti, fie si doar intr-o fraza din carte, atunci aici se afla raspunsul realitatii celor prezentate in ea.

As putea spune ca acelasi lucru se aplica si celei de a doua carti, care trebuie sa recunosc, a fost mult mai aproape de sufletul meu.

Sper ca intr-o zi sa am onoarea sa il cunosc pe autorul acestei carti. Mi se pare a fi un spirit extraordinar cel care a reusit sa aduca in realitatea noastra aceste “legi” si cunostinte uitate de cei mai multi dintre noi.

Cartea te pune pe ganduri, iti deschide porti, iti da indicii catre alte lumi… interioare. Te provoaca sa-ti explorezi propriile dimensiuni si iti creeaza o sete de a sti mai mult: despre tot ceea ce te inconjoara, despre tine insuti. Despre aceasta carte nu voi scrie prea multe, cu toate ca ar fi multe idei de transpus, insa cred ca cel mai bine las pe fiecare sa o exploreze pentru ca este un intreg univers cuprins in filele acestei lucrari pe care o recomand cu mult drag.

Legile lui Zamolxe, legi universale, legi ale Pamantului, legi ale Omului, legi ale “Focului cel Viu si Vesnic”.

Despre mancare...

Am scris acest articol saptamana trecuta, menit sa ajunga in alta parte, insa intre timp, m-am razgandit, asa ca am sa il introduc aici. De ceva timp mananc aproape numai crud, mancarea gatita cateodata mi se pare ca mi-ar pica atat de greu, inca nici nu pot concepe sa ma gandesc la ea. Alte dati, poftesc si ca atare, mananc, insa ma simt obosita si cam greoaie dupa, asa ca revin la mancarea cruda care mi se pare un deliciu, iar o salata mi se pare un intreg univers culinar. Nu mananc carne, nu prea consum oua decat in masura in care mama mai strecoara prin felurile pe care mi le aduce, convinsa fiind chiar si acum, ca nu mananc destul. Am mai luat smantana, pentru ca mi-e tare pofta, am mai incercat sa mananc si ceva branza, dar nu prea mai imi place. Lapte nu mai beau deloc. Fac “lapte” din caju cu scortisoara, putina miere si curmale si este delicios.

Asadar, mai jos va impart gandurile asternute intr-o seara, care poate va vor face curiosi sa explorati si o altfel de alimentatie, sa aflati cum va influenteaza modul in care va hraniti organismul. Tu ce ai mancat azi?

Nu cu mult timp în urmă, în România, a manca „raw” era o noutate, iar atunci când oamenii aflau despre ce este vorba strâmbau din nas, dădeau din cap şi treceau mai departe, compătimindu-i pe cei care aleseseră acest stil de viaţă. Acum, a mânca crud este în mare vogă chiar şi printre vedete. Este noua modă. Dacă căutăm pe Internet despre „mişcarea” raw vegan în România, vom găsi de la reţete la nenumărate ateliere menite să te introducă în noţiunile de bază a ceea ce înseamnă raw vegan şi vom găsi de asemenea, restaurante care te invită să le explorezi meniurile raw, care mai de care mai apetisante.

Unele persoane nu sunt încă complet convinse că ar fi bine să mănânce numai crud, asta însemnând că avem două categorii: cei din gama vegetarienilor şi cei din gama veganilor. Unii vegetarieni exclud din dieta lor doar carnea, consumând în continuare ouă şi lactate. Unii dintre ei mănânca încă peşte şi fructe de mare, deoarece pentru ei, peştele intră într-o categorie aparte care nu este chiar „carne”. Acum să trecem la regimul celor din categoria vegan. Ei nu consumă nici ouă, nici lactate, ci tot ce se poate găsi în piaţă sau cules din grădina proprie şi consumate ca atare – crude – începând cu legume, fructe şi ajungând la o gamă variată de seminţe şi nuci.

Dacă eşti vegetarian / vegan, te poţi aştepta şi la întrebări de genul: de unde iei cele necesare corpului în fiecare zi, mineralele din carne care lipsesc acum din dieta ta. Nu este chiar aşa. De curând, Ligia Pop, raw food chef, autoare a cărții „Rețete vegane fără foc” și organizatoare a târgului Raw Food Expo a publicat pe site-ul ei o listă cu  „Cele mai importante minerale de provenienţă vegetală” în care găsim o listă lungă cu mineralele care pot fi găsite în sursele vegetale. Iată că organismul nostru nu are nevoie de carne să supravieţuiască, aşa cum am tot auzit de când ne-am născut.

Veţi găsi multe păreri împărţite, mai ales cele ale doctorilor care nu te sfătuiesc să treci la un regim care presupune să consumi numai alimente crude, dar mai descoperim şi păreri ale unor oameni care datorită unui anumit regim crud au scăpat de boli grave, cum ar fi cancerul.

Trebuie sa ţineţi seama de faptul că atunci când vă gândiţi să treceţi la un regim de alimentare crud este indicat să o luaţi treptat, mai ales dacă încă mâncaţi carne. Dacă eliminaţi deodată carnea şi felurile gătite, organismul vostru ar avea un şoc şi în loc să îi faceţi bine, îi faceţi rău.

A mânca crud nu presupune numai să nu consumi mâncare preparată termic, ci să menţii un stil de viaţă sănătos: să faceţi mai mult sport, să vă odihniţi mai bine. Conform mărturiilor unor vegani, după un timp, au observat că au mai multă energie, nu mai sunt la fel de nervoşi ca înainte şi au o stare generală de bine. Asta dacă veţi afla cum să aveţi o dietă raw vegan echilibrată.

Ascultaţi-vă organismul!

Incrucisari

Traind si nu numai.

Realitati paralele se infasoara si se desfasoara in mii si mii de lumini si lanterne ale sufletului uman descatusat in inima orasului.

Mii de ganduri impletite.

Milioane si milioane de oameni diferiti.

Aceeasi exprimare a sufletului etern.

Raze de lumanare si ecouri de cantari ingeresti sau poate prea umane.

Acel ce sunt. Aceea care esti.

Un semn pagan. Un simbol crestin.

Limitarea unde mai e oare intre demon si inger pe Pamant?

Sub aceeasi stea veghetoare ne nastem din nou, din al meu cadavru etern ma transform.

Din mii de aere perpendiculare ma trezesc si adorm din nou.

Din a cerului cantare vin acum ale mele nave plutitoare de ganduri disipate.

Si dorm.

foto by Alexandra Dumitrescu