Fiindcă nu ştiam
ce să fac, mi se pare că scriam în noaptea aceea, în pat, privindu-mi, din când
în când, umbra pe perete, sau ascultam tăcerea nopţii care nu trebuie să fie
ascultată…Se părea că exist, şi chiar mă speriam că exist.
Se ştie aceasta din cărţile adânci,
sau nebuneşti, unde se vorbeşte foarte mult despre om, ca ceva foarte periculos
sau foarte măreţ, care a greşit de la început şi greşeşte mereu, de nu se mai
înţelege nimic.
Tot oamenii au spus că sunt prea mulţi
oameni, şi de aceea, mă gândeam la câmpiile depărtate, şi la izolare…
Dacă în noaptea aceea mai treceau
drumeţi întârziaţi vorbind tare lucruri prea cunoscute, dar cu importanţa lor,
am înţeles că e mai bine să stau fără a cugeta nici ziua, nici noaptea. Se
poate, însă, spune ceea ce ar putea spune şi alţii…
Supraalimetaţia sau alimentaţia sunt
recomandate pentru a se evita fuga pământului şi ameţeala produsă de astre.
…Ea, care nu era prinsă de aceste
întrebări, deşi era palidă şi ca bătută de vânt, voia în noaptea caldă să-şi
liniştească o legănare amoroasă, pe banca ascunsă în fundul grădinii ce se
termina fără îngrădire, într-o margine a pământului.
Privighetoarea cânta pe când am
intrat s-o aştept pe banca aceea şi, luna repeta lumină şi întuneric prin
nouri. Erau şi foşniri, şi dacă era şi trist, fiecare ştie şi nu se poate reda.
Ea sosi târziu…pe când aproape
uitasem pentru ce am venit…Aşteptam răsăritul soarelui, sau mă deprinsesem să
fiu singur…Ea spunea că totul e potrivit de frumos şi că privighetoarea va
înceta pentru a se auzi curând ciocârlia; aburii se vor ridica de pe ape şi
zorii vor fi dureroşi prentu cei care au uitat să vorbească…Întâlnirile de
noapte sunt prea instructive…şi povestiri enervante.
Va trebui, altă dată, s-o aştept
ziua, prin grădini publice…Da, e interesant să scriu ceea ce spunea ea şi ea
dispăru printre copacii deşi, iar eu – pe drumurile pustii…Curba pământului
fuge…Astrele sunt ameţitoare…A te destăinui, însă, prea mult, e înstristător…
No comments:
Post a Comment