Astazi am citit “Iluzii – Aventurile unui Mesia reticent” de Richard Bach. Cartea mi-a fost recomandata de medicul stomatolog la care merg si cu care schimb impresii despre cartile citite si ne mai recomandam carti intre timpul necesar anesteziei sa isi faca efectul si intarirea materialului cu care lucreaza. Eram terorizata de cabinetele stomatologice inainte, acum ma duc cu drag.
Daca as fi putut, as fi copiat toata cartea lui Richard Bach aici. Atat de mult mi-a placut si mi se pare ca i-as face o nedreptate redand doar un pasaj – citatul de mai sus se afla pe spatele copertii. Unora poate cartea le va parea o simpla lucrare beletristica, in timp ce altii vor gasi ceva mult mai profund printre randuri si poate ii va schimba, poate ii va ajuta in cautarea sinelui si a adevarului suprem, in a deveni la randul lui/ei “Maestru”.
Este o carte pe care cu siguranta o veti citi la “momentul potrivit”, care cu siguranta va veni singura la voi, atrasa fiind de cautarea Sinelui, in incercarea spiritului de a va reaminti cine sunteti cu adevarat. Am sa inchei aici, parandu-mi chiar ca am spus prea mult. Aceasta este o carte care merita descoperita fila cu fila, nu citind un rezumat.
- Ai dreptate, ma priveste doar pe mine, e o experienta personala. Dar trecand prin unele experiente personale, in care te arunci cu capul inainte in prapastie, gasesti pana la urma un tunel secundar sau ceva care da catre un adevar ce nu te mai priveste doar pe tine, ci e universal. Si astfel gasesti macar alinare pentru suferintele indurate. Ca Tom Sawyer, care a trebuit sa sufere intr-o pestera, in bezna, dar care a gasit nu numai calea de iesire, ci si un sac cu aur! Dar experienta mea personala de acum e ca un put de mina sapat vertical si izolat, care merge pana la o adancime unde nu mai exista speranta si care nu se deschide catre lumea nimanui. Asa ca degeaba ma zbat si sufar in bezna in pestera, experienta mea personala n-o sa aiba nici macar o farama de sens pentru nimeni. Nu fac altceva decat sa sap intruna, in zadar, cu rusine. Tom Sawyer din mine e pe funul unui put de mina cumplit de adanc si chiar nu m-as mira sa-si piarda mintile.
………………………………………………………………………………………………..
- De data asta chiar ai facut fata cu brio.
- De fapt, tot incercam sa fug si aproape ca reusisem, dar se pare ca realitatea te obliga sa traiesti cum trebuie atunci cand a accepti. Adica, degeaba vrei sa te lasi prins intr-o capcana a inselatoriei, pana la urma tot iti dai seama ca singura optiune e sa o eviti. Cel putin asta am descoperit eu, spune Bird, uimit de sila ascunsa din vocea lui.
- Se poate trai in realitate si altfel, Bird. Sunt oameni care sar ca broastele dintr-o minciuna in alta, pana la moarte.
………………………………………………………………………………………………….. Avea sa se uite in oglinda de indata ce ajungea acasa, iar apoi avea sa foloseasca dictionarul pe care i-l daruise Delcev inainte sa fie trimis acasa de catre consulat. Pe pagina de garda, Delcev scrisese cuvantul “speranta”. Brid voia sa caute “perseverenta.”
Kenzaburō Ōe , castigatorul premiului Nobel pentru literatura in 1994, al doilea scriitor japonez dupa Yasunari Kawabata care primeste aceasta distinctie, prezinta intr- “O experienta personala” o intreaga paleta de simtiri profunde si extrem de intense ale spiritul uman, care pus in fata dramei noii vieti aparute (fiul nou nascut) care de la inceput este condamnata la a fi “altfel” la o prima vedere, mai intai se afunda intr-o acuta intunecare care pare fara scapare, incercand de fapt sa fuga de sine, de “realitate” si nu neaparat de “drama” care se desfasura in viata lui ca mai apoi sa isi dea seama ca orice scapare – in alcool, in sexul cu o iubita care nu are de fapt nici o semnificatie profunda pentru el, in planuirea calatoriei in Africa – este de fapt iluzorie si complet lipsita de sens. In momentul in care se accepta pe sine, exact asa cum este, gaseste eliberarea si hotararea necesara sa reia firul vietii pe care l-a crezut pierdut pentru totdeauna.
Este a doua carte care ma face sa resimt atat de profund lumea in care se gaseste personajul principal. M-a dus cu gandul la “Ciuma” lui Albert Camus datorita descrierilor intense care la un moment dat te fac parca sa te retragi intr-o incercare de a scapa de mediul apasator al trairilor si simtamintelor personajelor. Cu atat mai mult raman fascinata de talentul scriitorului in realizarea cadrului perfect care te atrage complet in firele retelei de sentimente intortocheate ale povestirii.
Vorbind de lucruri ciudate, ti-am spus si eu o multime in seara asta, dar, daca stau sa ma gandesc, nu sunt de fapt decat visele sau dorintele zecilor si sutelor de milioane de oameni, avute de-a lungul a catorva mii bune de ani, iar eu m-am nascut pe aceasta lume ca o poezie elegiaca simbolica, ca un bob de lacrima umana.
"Luna in apa"
Intr-o dimineata de mai, ea auzi la radio niste glasuri de pasari salbatice, transmise de pe un munte din aproprierea locului unde statuse cu primul sot pana ce acesta isi daduse sfarsitul. Dupa ce-si conduse pana la poarta actualul barbat care pleca la serviciu, scoase oflinda de mana din setul mesei de toaleta si reflecta in ea cerul senin. Isi privi apoi si propria fata. Facu o descoperire stranie. Nu-ti poti zari fata decat reflectata intr-o oglinda. Tu esti singurul care nu-ti vezi propria fata. Iti atingi zilnic figura convins fiind ca imaginea reflectata ar fi cea pe care o vezi direct. Kyoko ramase un timp pe ganduri, intrebandu-se ce sens o avea oare faptul ca Dumnezeu i-a facut pe oameni astfel incat sa nu-si poata vedea chipul.
“Oare am innebuni daca ne-am vedea propria fata? Am ajunge sa nu mai putem face nimic?”
Totusi, probabil ca omul insusi evoluase catre o forma in care sa nu-si poata percepe propria fata. Foarte posibil ca libelua sau calugarita sa fie in stare sa-si vada chipul, se gandi Kyoko.
Fata, care iti apartine in cea mai mare masura, parea cumva sa fie destinata pentru a fi aratata celorlalti. O semana oare asta cu dragostea?
Continui cu pasajele care mi-au placut din ultimele carti citite. Ieri am terminat “Dansatoarea din Izu” de Yasunari Kawabata – povestiri. De fiecare data, scrierile lui Kawabata ma fascineaza prin puterea incredibila a descrierilor sentimentelor si trairilor umane, in cateva cuvinte insumand tot universul emotiilor ascunse, atat frumusetea, cat si uratenia sufletului uman. Abia astept sa achizitionez urmatoarea carte scrisa de Kawabata din Wishlist-ul meu. Momentan citesc “Cheia” de Junichiro Tanizaki.
Iar astea sunt ultimele carti cumparate ieri. Cele de arhitectura au venit cadou la comanda.
Am mai cumparat niste carti in nebunia mea pasionata. Lipseste una pe care o comandasem – “Iertati-ma ca nu sunt japonez” de George Moise, dar va veni si ea, la timpul ei. Intre timp, acestea sunt trofeele de azi cu care ma prezint inimii mele avida de carti.
Pe ultimele 3, despre film, le-am primit cadou la comandarea cartilor. Cartile lui Neale Donald Walsch despre care v-am scris in postul trecut le-am citit deja, dar erau imprumutate de la o prietena si nu am rezistat sa nu le am si eu, mi-au placut foarte mult, m-au impresionat nespus.
Am inceput sa citesc din aceste carti si anumite pasaje vreau sa le impart si cu voi, caci imi plac mult. Citesc cel mai mult noaptea cand e liniste, racoare si o stare mai speciala a verbului “a fi”.
“Bunica noastra implinea optzeci de ani. Era numai piele si os, dar foarte sanatoasa.
In dupa-masa aceea ne impresionase mica umbrela de soare alba, tremurand in mijlocul campului verde de orez. Bunica ne asteptase mult timp pe drumul din camp. In fusta si incaltata cu pantofi, desfacuse umbrela de soare care zacea cine stie de cand in fundul dulapului.
…………………………………………………………………………………………………………………..
Imi venise in minte raspunsul gasit cu putin timp inainte: “Nu te poti baza pe memoria bunicii”. Exact, era intr-o stare groaznica. Am privit-o nemiscata, mi se rupea sufletul s-o vad cu lupa in dreapta si cu degetele mainii stangi numarand iar, indoindu-se. Si Tateo, ca si cand n-ar mai fi avut putere sa zica ceva, privea pierdut miscarea degetelor ei. Amintirile destramate nu mai puteau fi reinnodate.
Batranul album, mainile bunicii mangaindu-l. Lupa marea chipurile ingalbenite de timp ale multor oameni. Mie mi se pareau aproape toti la fel. Se nascusera la o distanta de un an sau doi, sau in acelasi an, la inceput si la sfarsit, din cauza asta era greu sa le descifrezi trasaturile din fotografiile palide.
Candva, dorisem sa stiu sub ce forma se pastrau amintirile bunicii, petrecute cu zeci de ani in urma. Atunci m-am gandit ca un soi de picaturi fine, de ceata sau de negura, se ridica de pe memoria ei.”
Kiyoko Murata – “Ceaunul” (Nabe no naka)
“Profesorul meu de compunere se-ncrunta mai tot timpul la lucrarile mele fantasmagorice, in care cuvintele nu aveau nici o legatura cu realitatea. Aveam, inocent si inconstient, presentimentul ca nu poti ajunge la o perceptie valida a realitatii prin intermediul cuvintelor si al regulilor lor subtile, greu de inteles. Asta, desigur, daca doreai sa profiti din plin de beneficiile calitatilor lor corozive si sa le eviti pe cele negative sau, mai pe scurt, daca doreai sa le mentii puritatea. Asadar, trebuia sa am grija si sa las numai partea benefica a corodarii sa se manifeste, desi nu puteam sa evit contactul intamplator cu vreun obiect sau altul.
Pe de alta parte, urmarea fireasca a acestei tendinte pe care am manifestat-o de timpuriu a fost faptul ca am perceput existenta realitatii si a propriului meu corp numai in zonele in care cuvintele nu aveau nici un fel de amestec. In felul acesta, realitatea si trupul mi-au devenit sinonime, obiecte ale unui fel de fetisism. In acelasi timp, insiduos, dar indubitabil, prin intermediul acestui cult mi s-a dezvoltat si interesul pentru cuvinte, care aveau sa constituie obiectul celuilalt fetisism major al existentei mele.
In prima faza, m-am plasat pe mine insumi de partea cuvintelor, realitatea, trupul, actiunea devenind astfel “ceilalti”. Aceasta antinomie mi-a format nu numai prejudecatile cu privire la cuvinte, ci si o intelegere gresita a naturii realitatii, a trupului, a actiunii.
Baza acestei antinomii era prezumtia ca eu insumi nu posedam nici trup, nici realitate si nici actiune. La inceputul vietii a nu avea prea mult trup nu reprezinta decat confirmarea ordinii naturale, dar eu nici nu mi l-am intampinat pe-al meu asa cum se cuvine, asteptandu-l cu cuvinte. Iar asta s-a datorat, probabil, acelei tendinte amintite mai devreme, care m-a impiedicat sa il percep ca fiind “trupul meu”. Poate ca daca l-as fi perceput ca apartinandu-mi, cuvintele si-ar fi pierdut puritatea, iar realitatea m-ar fi distrus, facandu-se de neevitat.”
Yukio Mishima – “Soare si otel” (Taiyo to tetsu)
Cartile le-am luat ieri, iar acum sunt la inceputul cartii lui Yukio Mishima. Am mai citit “Ceaunul” de Kiyoko Murata care mi-a placut mult si “Dansatoarea” de Mori Ōgai. Am sa va mai impartasesc pasaje din carti pe masura ce le citesc.
M-am fortat sa fiu credincios ecoului unei voci care pare inca muta, la cea mai mare parte din oameni. Doresc ca acest ecou sa aiba oarecare valoare pentru ei. Faptul ca milioane de fiinte in jurul meu, nu sunt preocupate decat de afaceri cu totul de un alt ordin, ma impinge sa le reamintesc faptul ca ei si activitatea lor va disparea curand de pe glob, in timp ce este un drum deschis inaintea lor, care conduce la tainicele comori ale vietii vesnice.
Multi ma vor incadra in categoria visatorilor decadenti care cred in sublima grandoare a omului. Nu vor gresi, dar le cer sa binevoiasca a-si da seama ca ei au puterea de a face din visul meu o realitate, realitatea lor. Calea pe care am urmat-o este in adevar, in afara drumurilor batute, dar nu este asa de departata pentru ca altii sa nu o poata urma. Daca un secol nesocotit se numeste o “banda de simpli visatori”, noi, cel putin, avem consolarea de a sti, ca pe cat noi visam, cei chiar care ne batjocoresc, dorm inca teribilul somn al inconstientei spirituale.
Altii vor intreba: “Putem sa ne gandim a urma aceasta cale a luminii in mijlocul mahnirilor si durerilor prezente?” Acelora le voi raspunde: “Timpul nostru este tocmai acela cand valoarea sa divina se afirma mai limpede”.
Unele adevaruri esentiale privind viata, unele principii fundamentale inalterabile care guverneaza esenta noastra, au fost cunoscute de intelepti in toate timpurile, de la cea mai inalta antichitate si pana in zilele noastre. Astfel ca este un leac pentru orice rau. Nici un om nu este atat de doborat si de trudit de greutatile nenorocirii, bolii, saraciei, ca sa nu poata gasi o iesire, un mijloc de a ocoli greutatile sau la urma urmei a le suporta. Astfel este si trebuie sa fie astfel, caci tot omul este o parte din Spiritul Universal, care a provocat lumea noastra – acest spirit in care locuieste calitatea nemuritoare, intelepciunea de nepatruns si pacea indestructibila.
Atatea lucruri urate in viata care ne inconjoara, ar parea sa contrazica aceasta afirmatie! Dar acel care consimte sa faca efortul de a dezvolta clarvederea launtrica, va descoperi ca, cu toate aparentele contrarii, aceasta siguranta traieste. Cel mai mic rezultat al unui efort perseverent in directia aratata de carte, va aduce aceluia care se deprinde, o intreaga pace launtrica, prin care se va distinge de cei din jurul sau, ca o fiinta caruia i se va indica echilibrul neclintit, cand va gasi aceasta pace, altii vor veni la el, tineri si batrani, intrebandu-l despre acest secret care pare ca lor le-a scapat. La randul sau el va arata Drumul.
„Viaţa este o joacă. O joc. Dacă respiraţia îmi dă viaţă, atunci inspir cu toată fiinţa mea. Dacă iubirea îmi aduce lumină, atunci mă înec în ea. Dacă râsul îmi aduce stele, atunci râd cu toată lumea. Dacă lacrimile mă purifică, atunci plâng în fiecare zi. Dacă durerea îmi aduce noi dezvăluiri şi cunoaştere, atunci o simt. Sunt vântul – liberă, uşoară, trecând prin vieţile oamenilor, lăsând o mângâiere. Sunt apa, trecând prin oameni, cunoscând fiecare celulă a corpurilor lor ca şi cum ar fi ale mele. Sunt focul, aprinzând pasiuni şi iubiri care aduc creaţie şi o nouă viaţă. Sunt pământul, dându-le stabilitate, ceva de care să se sprijine când se simt pierduţi. Sunt iubirea pe care o împart şi o simt. Eu sunt în ei, astfel încât să fiu înconjurată de emoţii, căldură şi mângâieri, râsete şi lacrimi. EU SUNT TOTUL. EU SUNT.”
‘That’s another thing no one tells you about death. That every emotion – good or bad – is blown up and magnified, rendered more vivid than you could possibly imagine. We’re temporarily shaken out of the ridiculous mass delusion that we’re immortal, forced to realize that one day the world will carry on without us in it. Perhaps there’s something weirdly galvanizing and exhilarating about knowing in your very bones that life is short.’
‘Mr. Almost Right’ – Eleanor Moran
I really liked this book about the search for Mr. Right, the trials of trying to find your true self in a too crowded world, full of illusions. Costume designer Lulu and her twin sister Alice, a school teacher dating a man with anger management problems will make you laugh, cry, hold your breath and smile at the end, when things don’t quite turn out how you would have expected them to, but better. Mix in some crazy friends, Zelda – Lulu’s boss, an award winning costume designer and her tragic story, actor Charlie who’s too involved with himself and apparently falls for Lulu and that wouldn’t be such a problem if he weren’t married, Gareth – Lulu’s gay, super nice colleague and Ali – the very nice policeman who’s trying to win Lulu’s heart.
And on the same theme, of love and death, but on a more profound note is the book ‘The One I Love’ by Anna McPartlin which I really really loved. It made me cry more than once, it made smile and laugh, but most of all it made me think about my life, my relationships with others, about my selfish nature and the importance of telling your loved ones ‘I love you’, ‘I care’, ‘I miss you’… every time you have the chance, because you never know what might happen. We’re all ‘dust in the wind’ anyway, but make every second count. Live like you have never lived before and treasure yourself more.
Pentru ca una din activitatile mele preferate este sa citesc, m-am gandit sa impart si cu voi impresii despre cartile care mi-au placut.
Recomandarea de astazi este o carte aparuta recent: “In Oglinda” de Zandra.
Spre deosebire de alte carti pe tema revelatii paranormale, informatiile legate de spiritual din aceasta carte sunt mai subtile, imbracate in povestea vietii unei artiste care ne vorbeste despre intrarea ei in lumea de “dincolo de aparente”, “in spatele iluziilor pe care le-am creat cu totii”. Infatisate sub forma unor evenimente traite de personajul principal, relationam si noi cu intamplarile ei spirituale si nu in ultimul rand, cu povestea de iubire care se infiripa la sfarsitul cartii si care ne lasa curiosi sa citim continuarea in al doilea volum din seria Cartea Vietii.
Cartea se poate gasi la un stand de ziare/reviste de langa Tribunalul Mare (in fata Blocului Turn – Calea Victoriei) din Bucuresti. De asemenea, mai este disponibila prin comanda, trimitand un e-mail la adresa: povesti.si.ceai@gmail.com.
