La Golf

De ce oare noaptea te simti cu totul alta? De ce-i atat de tulburator sa fii treaza in timp ce toti ceilalti dorm? Tarziu… e foarte tarziu. Si, cu toate astea, din clipa in clipa te simti tot mai lucida, de parcat incet, foarte incet, aproape cu fiece rasuflare, ai luneca intr-o lume noua, fascinanta, mult mai atatatoare si mai rascolitoare decat lumea zilei. Si de unde vine senzatia asta ciudata ca iei parte la o taina? Usor, misterios, te plimbi prin camera. Iei un obiect de pe masa de toaleta si-l asezi la loc, fara nici un zgomot. Si toate lucrurile, pana si piciorul patului, te cunosc, iti raspund, iti impartasesc taina…

Ziua, nu-ti prea indragesti camaruta. Nici nu te gandesti la ea. Intri si iesi, usa se deschide si se tranteste, dulapurile scartaie. Te asezi pe marginea patului, iti schimbi pantofii si pleci iarasi, grabita. Un plonjon in oglinda, doua ace in par, putina pudra pe nas si iar la drum. Dar acum… pe neasteptate ti-a devenit draga. Ce camaruta dulce si nostima! Si-i a ta. Ce placut e sa ai lucrurile tale. A mea – numai a mea!

- A mea pe veci?

- Da.

Buzele li se intalnira.

Nu, desigur, asta-i cu totul altceva. Ce absurditate. Ce prostie! Totusi, fara voie, Beryl avu viziunea clara a doi indragostiti aflati in mijlocul camerei. Bratele femeii cuprind gatul barbatului; el o strange la piept. Iata ca-i sopteste: “Frumusetea mea, mica mea frumusete!” Beryl sari din pat, alerga la fereastra joasa, ingenunche pe prag, cu coatele rezemate de pervaz. Dar noaptea minunata, gradina, fiecare tufis, fiecare frunza, pana si gardul alb, pana si stelele frematau de taina. Clarul de luna era atat de luminos, incat florile apareau radioase, ca in plina zi; pe terasa scaldata in argint se alungeau umbrele brancutelor, minunate frunze prelungi ca tecile de crin, cu flori invoalte. Arborele de manuka, incovoiat de cat il batusera vanturile de miazazi, parea o pasare tinandu-se intr-un picior, cu o aripa intinsa.

Dar, cand Beryl privi spre tufaris, i se paru ca ramurile s-au intristat.

“Suntem niste copacei fara glas, cu bratele inaltate in noapte, implorand nici noi nu stim ce”, soptea tufarisul indurerat.

E-adevarat, cand esti singur si te gandesti la viata e intotdeauna trist. Nu stiu de ce, dar toata agitatia si toate celelalte te parasesc dintr-odata si te simti ca si cum in miezul tacerii cineva te-ar striga si ti-ai auzi propriul nume pentru prima oara.

- Beryl!

- Da, sunt aici. Eu sunt Beryl. Cine ma cheama?

- Beryl!

- Vin.

E atat de trist sa traiesti singura. Desigur, ai cunoscuti, prieteni, o sumedenie; dar altceva doreste Beryl. Ea simte nevoia cuiva care s-o descopere pe adevarata Beryl, pe cea necunoscuta de nimeni, si care sa-i ceara sa ramana asa, pentru totdeauna. Simte nevoia unui iubit.

“Ia-ma din preajma tuturor acestor oameni, dragostea mea. Sa fugim departe. Sa ne traim viata, o viata noua, numai a noastra, o viata care sa inceapa cu noi. Sa ne aprindem singuri focul in soba. Sa ne asezam impreuna la masa. Sa stam indelung de vorba, in noapte.”

Si gandurile apropae ca sfarseau cu: “Salveaza-ma, dragostea mea. Salveaza-ma!”

“… Haide, haide! N-o mai face pe mironosita, draga mea. Cat esti tanara trebuie sa te distrezi. Asta-i sfatul meu.” Si un hohot de ras prostesc insoti nechezatul strident, nepasator al doamnei Kember.

Dar vezi ca-i ingrozitor de greu cand n-ai pe nimeni. Esti in voia soartei. Nu pot deveni deodata dura. Si-apoi vesnica teama de a fi considerata lipsita de experienta si imbacsita de prejudecati ca mironositele astea de la Gold. Si… si-i atat de fascinant sa stii ca exerciti atractie asupra oamenilor. Da, intr-adevar fascinant…

Vai, de ce oare, vai, de ce nu vine “el” mai repede?

“Daca o sa continui sa traiesc aici”, isi spuse Beryl, “nu stiu ce-o sa se intample cu mine.”

“Dar ce te face sa crezi ca nu va veni?” sopti batjocoritor un firicel de glas dinlauntrul ei.

Beryl nu-i dadu ascultare. E cu neputinta ca ea sa fi asteptat in van. Alte fete, poate, dar ea nu. E imposibil sa gandesti ca Beryl Fairfield, fata asta adorabila, fermecatoare, n-o sa se marite niciodata.



Katherine Mansfield – “La Golf” din volumul “Garden Party”